marți, 20 aprilie 2010

Ciclul Scrisori - Scrisoare despre noi şi timpul nostru



Este uimitor cum societatea modernă a creat o adevărată industrie a mijloacelor de tocat timpul. Viaţa trece mai repede,mai plăcut, dar trece degeaba. Nu se întâmplă nimic, în afară de faptul că pierdem vremea. Dar timpul nostru este de fapt viaţa noastră, care se tot duce.

Un mare tocător de timp, pe care ni l-am băgat aproape toţi în casă este televizorul, el cu care noi stabilim cea mai strânsă relaţie, o părtăşie deşartă sau vinovată.

Televizorul ne strică relaţiile cu cei cărora ar fi trebuit să le acordăm din timpul nostru: familia şi chiar Dumnezeu. Filmele şi meciurile nu sunt viaţa noastră, sunt ficţiuni. Noi de fapt am stat încremeniţi pe canapea, conectaţi la un aparat de creat vise ieftine. Dacă în acest timp am mai şi ciugulit câte ceva, putem ajunge să observăm în timp şi un alt efect, adiacent al televizorului. În timp ce vizionam fel de fel de programe, viaţa noastră a stat în loc. Un timp în care am îmbătrânit degeaba. Nici măcar nu vom putea privi în urmă să povestim ce ni s-a întâmplat, pentru că nu ni s-a întâmplat nimic. A trecut timpul pe lângă noi. 30 de ani, 40,50,60,70, viaţa se duce, iar bruma de timp liber o petrecem cu televizorul.

Cel mai mic lucru pe care îl faci, banal, comun, reprezintă totusi viaţa ta.

Cu soţia nu mai vorbeşti. E anostă. Spune mereu aceleaşi lucruri. Bine că nu spune altele noi, să aibă de ce pica cerul pe tine.

Păi ce, se compară ea cu un meci, sau cu un film, sau cu hă, hăăă...câte mai sunt? De copii nu ai timp. Plictisitori, dificili, bătaie de cap. Lasă că au timp cei din incintă, colegii,iar bătaia de cap vine mai târziu. În schimb e cineva care nu plictiseşte niciodată – televizorul. Nu mai e timp de normalitate, nu se mai poate sta de vorbă, nu se mai pot privi florile. Aceste lucruri le putem găsi în romanele clasice.Familiile nu mai fac mare lucru împreună, pentru că au treabă să se uite seară de seară la televizor.


Stau femeile cu ochii pe soţii lor, poate –poate le-or băga în seamă, poate vor avea ceva să le spună, înafară de ce trebuie să le aducă şi ce trebuie să le calce, aşa, ceva despre suflet. (Apropo, cred cu tărie că blestemul din „Geneză” a urmărit femeia de-a lungul mileniilor: „......dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”). Demodat, nu se mai poate, că în epoca noastră triunghiul conjugal este format din soţ, soţie şi televizor.

E primăvară, e foarte frumos. E frumos şi când plouă. Să nu uităm lucrul acesta şi să nu uităm să ne bucurăm. Să ieşim undeva să ne bucurăm de natură alături de oameni importanţi pentru noi: într-un parc, pe o stradă mai înverzită, în curte...

Bucuraţi-vă de pomii înfloriţi, scoateţi-i pe cei dragi la aer. Nu băgaţi mâna în buzunar să le daţi ceva şi apoi să se ducă singuri. Mergeţi cu ei. Faceţi şi ceva pe gustul lor, nu numai pe gustul vostru.

Vă sugerez un joc bun pentru plimbare: fiecare din grupul care se plimbă să construiască propoziţii care încep cu: „eu sunt...” , „eu nu sunt...” , „eu sunt bucuros(oasă) când...” , „eu sunt trist(ă) când...”. Şi uite aşa puteţi improviza cum simţiţi nevoia. Veţi constata că la un moment dat jocul vă va oferi teme de discuţie şi de meditaţie.

Trăiţi-vă propriile voastre vieţi. Dar să nu uităm: fără binecuvântarea Lui Dumnezeu nimic bun nu se împlineşte. „Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.”(Isaia vs 12/cap 26).

Poate vi se pare frumos ce am scris, poate nu, poate vi se pare că ar avea valoare, poate nu. Indiferent de părerea pe care o aveţi, sigur aveţi dreptate. Binele şi adevărul în stare pură sunt doar la Dumnezeu.

Indiferent ce credeţi, nu sunt decât nişte cuvinte doar gândite sau şi spuse. Chiar dacă spuneţi de bine despre ce am scris, rămân tot nişte cuvinte. Dar dacă cineva face un pas, cât de mic, dacă va oferi două ore din timpul liber celor dragi, sau oricui are nevoie, dacă un soţ va sta de vorbă într-o seară cu soţia lui, dacă un bărbat îşi va scoate familia la plimbare, dacă tu vei scoate pe cineva din casă şi îi vei oferi din timpul pe care îl toci fără milă, poate zi de zi, atunci am motiv să mă bucur. Acesta e motivul pentru care am scris. Pentru că sper. În om există atâtea lucruri bune, dar trebuie atinse, forate. E fenomenal să ai puterea să crezi în lucrurile bune în care alţii au renunţat să creadă. Să oferim dragoste unii altora, să comunicăm, să ne cunoaştem, să lăsăm calculatoarele, televizoarele şi toate câte sunt. Să ne îndreptăm spre oameni. Izolarea nu este o autoprotecţie, este o autocondamnare la eşec relaţional. Iar dacă ar fi să eşuăm, măcar să încercăm mai întâî, nu să pierdem fără a încerca.

Dacă am convins un om să facă un pas, nu am scris degeaba, dacă nu am convins, am scris degeaba.


Mina Ianovici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu